Italia, eterna, bella, mia…

 O carte despre Italia este pentru mine, în primul rând, un îndemn la visare. Nu mint, am un raft din bibliotecă numai cu cărți despre Italia, nu toate citite ce e drept, însă am ținut să am cărțile despre Italia ale marilor scriitori: Dickens, Goethe, Gaultier, Taine etc Toate, în întregime sau frânturi din ele, au pus și pun umărul la scenariile mele despre Italia, mi-au dezvoltat nebunia, dacă doriți.

Nici “Italia, eterna, bella, mia” a domnului Titu Zanfirescu-Cianciulli nu s-a lăsat deloc mai prejos. Am respirat-o ca pe orice carte care mă ține acolo, să aflu, să descoper, să văd. Da, să văd, căci într-o carte în care nu văd nu am cum să trăiesc, deci o abandonez aproape instant. Aici lucrurile nu aveau cum să stea altfel din moment ce am rezonat perfect cu ideea primordială a cărții: “Un lucru rămâne sigur. Am scris aceste rânduri cu sânge din inimă și copleșit de nostalgie, căci mai presus de toate, Italia rămâne pentru mine o mare iubire.” Și pentru mine, “Italia, cât vezi cu ochii și cuprinde sufletul este un miraj de nesfârșite splendori.”. Cum să nu o iubim?

Fiecare parte a cărții conține atât informații generale despre locul prezentat, cât și date istorice relevante, însă ele nu iau locul trăirilor autorului și nicidecum locul poveștilor cu iz sentimental. Ce mi-a plăcut mie, însă, mult de tot, sunt poveștile oamenilor mai mult sau mai puțin cunoscuți, care se întrepătrund cu povestea unui loc. Astfel că prin povestea unui om, reușim să vedem din alt unghi cum s-a format istoria locului. Nimic nu mi se pare mai frumos și mai natural decât povestea umană transpusă pe latura culturală a unui anumit loc de pe pământ. O transformă, o înfrumusețează și îi dă valențe nebănuite.

Și ca să vă lămuresc mai bine, îmi permit să transcriu aici, câteva din ideile regăsite în Epilogul cărții, Epilog intitulat la rândul său foarte poetic, Cântecul Eternității. Oricum, poeticul își face loc în multe rânduri aici în carte, curge în versuri ce nu pot fi văzute, doar înțelese…

“Italia, acest imperiu de frumuseți, văzute cu ochi inspirați de duhul misterios al istoriei și al artei sale magnifice, este un fenomen atât de extraodinar, încât sufletul meu, fără să-și uite izvoarele, își regăsește dorurile. […] De plenitudinea însorită a acestor călătorii italiene mi-am făcut o rezervă de frumusețe pentru toată viața. Și mereu se vor întoarce în mine, ca într-un orizont în care se înghesuie zarea melancoliei, amintirea acestor pelerinaje de suflet în această grădină de frumuseți a lumii, fabuloasa aventură a inimii și a sufletului meu. Și mă simt tentat să spun și eu cuvintele viteazului general roman Aeticus către Attila, crudul rege al hunilor: “Ia-ți lumea întreagă, dar Italia să mi-o lași mie!”