Fugim de timp, fugim mai ales de timpul care trece. Fugim însă uneori și de timpul care are să vină din simplul motiv că suntem conștienți că odată venit va trece și acela. Nu pățiți chestia asta mai ales ÎN vacanțe?
Mi-am adus niște pietre din Grecia, locul din care tocmai m-am întors. Le-am cules în ultima zi când am realizat brusc că nu există scoici. Le-am pus pe o tăviță aici în cameră. Nu, nu au sunetul mării. Și dacă l-ar avea, ce? Aș mai aveau eu timp să-l ascult azi sau zilele următoare? Nu pățiți chestia asta mai ales DUPĂ vacanțe?
Paradoxal, fugim de timpul care trece și ne refugiem în melancolie. Încep să regăsesc bizar acest lucru. Este acea nostalgie post vacanță pe care cel puțin odată în viață orice om îndrăgostit de călătorie o va experimenta. Mă gândesc serios să scriu despre asta. Melancolia în cantități mari nu e normală, nostalgia nu e un cântec dulce care ne îmbie la visare ci o realitate crudă a faptului că am pierdut ceva.
Fugim de timp, de cel care a trecut și cu atât mai mult de cel care are să vină. Și nu-mi explic de ce… pentru că nu rezolvăm nimic cu asta. Nici măcar nu ne putem ascunde. Singura rezolvare ar putea fi o vacanță nouă, o rezervare nouă, noi bilete de avion și de ce nu noi planuri de călătorie chiar dacă nu palpabile... Nu degeaba se spune că remediul la o depresie post vacanță este de fapt, o altă vacanță!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu