Nu am abordat niciodată Parisul în trecere şi nu am spus niciodată că am văzut Parisul în întregul lui, poate nici după 10 vizite nu o voi putea spune. Marele tur al Franței nu va putea fi nicicând complet fără o oprire la Paris sau o invitație la un concert romantic n-ar fi niciunde mai romantic, ca să spun așa, decât la Paris...
Că îmi place Parisul cred că toți cei ce au mai citit pe aici știu, la fel și că am un ghimpe împotriva celor care spun că Pariul e mizerabil, urât, catastrofal, supraevaluat şi nici într-un caz o perlă. E problema loc, dar nu pot accepta asta ca ceva universal valabil.
Azi am ascultat iar şi iar şi fără sfârşit o voce deosebită: Dalida. Nu ştiu dacă îi ştiţi povestea, dar este tragică la fel ca toate marile poveşti, dar este atât de „la vie de Paris” încât atunci când o ascult, dacă mi-ai arăta un centimetru dintr-o fotografie cu asfaltul Parisului, aş recunoaşte-o şi aş şti că este de acolo…
Uneori mă imaginez într-o zi ploioasă de primăvară, citind până la uitare într-o cafenea din Montmartre, ridicând privirea din când în când să văd cum loveşte ploaia fereastra. Şi deşi urăsc ploaia, imaginându-mă acolo într-o asemenea zi, pe o asemenea vreme, mă face parcă să iubesc Parisul mai tare. Când văd o scenă asemănătoare într-un film îmi imaginez că sunt eu aceea şi zâmbesc… la gândul că poate chiar am fost cândva. Cred că numai Parisul îmi poate da acest sentiment vis a vis de ploaie… chiar şi când nu plouă.
„Acesta este Parisul: locul unde Universul și-a concentrat într-o uluitoare varietate splendorile și contradicțiile, spațiul în care omul se poate simți în egală măsură-prin singurătate și sărăcie-o ființă mizerabilă atârnată de un fir subțire, peste o prăpastie adâncă, dar și o ființă liberă, mândră de libertatea și demnitatea ei.„
Mai duce cineva dorul Parisului?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu