Ca despre orice oraș italian (și mare pe deasupra) este o glumă nesărată să spui că nu e ofertant și că „nu ai ce vedea de el”, că nu poți face în el numai shopping și că e unul din orașele care fac Italia de râs. Dar cei care spun asta ori au mers cu cardurile pline pe care le-au golit pe orice și nu s-au uitat 360 de grade în jurul lor, ori nu sunt genul care apreciază Italia cu clădirile ei frumoase, piețele largi cu iz de muzee în natură, catedralele imense și ce înseamnă „la dolce vita”.
Nu seamănă cu Roma sau Florența, nu te duce cu gândul la Verona sau Veneția, n-are clima de la Genova și nici aura intimă de la Padova sau Bologna, nu are mirosul Toscanei și nu te lasă fără cuvinte ca Riviera ligurică, dar niciunde în Italia nu am simțit Italia mai bine ca la Milano. De ce? Poate pentru că e primul oraș italian care m-a fermecat prin oameni întâi și mai apoi prin locuri. A fost pentru prima dată când am simțit la un nivel aparte, că fiecare om întâlnit are o poveste interesantă de spus și tot pentru prima dată am avut sentimentul că am greșit ieșind din Milano atât de mult, în loc să mă așez undeva în Piazza del Duomo și să fotografiez mai mult oameni decât clădiri, să captez energii calde mai mult decât energii reci și să creionez prin oameni un contur temporal al unui oraș cu un desăvârșit farmec atemporal. Cu alte cuvinte, să-l scot din destinul nebun al unei prepoziții temporale și să nu mai introducă nicio regentă. Să fie simplu: Milano. Doar că nu am făcut asta… am fost doar un martor la luarea cu asalt a unui oraș pe care mulți din cei ce se înghesuiau să-l vadă îl vor huli la întoarcerea acasă. Pot doar să vă spun: nu vă luați după ei, ci megeți să vedeți cu ochi curioși de ce vorbesc eu de bine despre Milano.
Aici e despre oameni, mult din Milano e despre milanezi, iar dacă la noi o auzi pe asta cu „frumoasă România, păcat că e locuită”, la Milano este fără îndoială la mare modă zicala: „omul face locul”.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu